Domeniile de la Segarcea

Am tot scris și, mai ales, am tot povestit în minte despre povești triste ale României, despre primari care mint, ca să obțină mandate cât mai bănoase și oameni care se lasă mințiți, ca să nu obțină, de fapt, nimic. Am zâmbit și am lăcrimat, amintindu-mi de locuri prin care am fost, de chipuri pe care le-am văzut, pentru ca mai târziu să le rătăcesc în eternitate, și de amintiri care mi s-au întipărit, fără să le dau voie, în minte și în gând.

Printre noroaiele care țin departe de normalitate țara noastră, printre străzile care nu se mai repară niciodată și fabricile vândute pe bani puțini străinilor sau închise de lipsa de chef de muncă a unor patroni, există și lumină, există și speranță. Există, de exemplu, Segarcea.

În drum spre Bârca în care a copilărit tatăl meu (și unde, uneori, mă mint că l-am lăsat, ca să-mi mai treacă din disperarea dorului), pe partea dreaptă, cum vii dinspre Craiova, se întinde pe zeci, pe sute de hectare, într-o ordine pe care am mai văzut-o doar pe marile Drumuri ale Vinului, din Occidentul la care ne închinăm, neputincioși, un Domeniu al Coroanei, o plantație incredibilă de viță de vie. O viță de vie VIE.

Când am mers acolo prima dată, la granița dintre copilărie și adolescență, soții Anghel, părinți ai acestui vin al României, abia cumpăraseră Domeniul. O paragină, clădiri vechi, dotări minime, ca să nu zic inexistente. Și niște strugure care striga de sub pământ după ajutor. Și pe care Cornelia și Mihai Anghel l-au auzit. Așa au primit ajutor strugurii de la Segarcea! Cu o semnătură și un pariu greu, făcut de acești doi oameni pasionați, înainte de orice, de muncă. Și apoi de artă, de seriozitate, de lucruri făcute cu măsură întreagă.

Ce e azi, după mulți ani adunați, acolo? E România la care visăm, pentru care ne-au fost chinuiți în revoluții bunicii, frații, prietenii, pentru care au făcut o strâmbă închisoare atâția oameni drepți. E cultura pământului, sinonimă cu cultura cuvântului. În condiții excepționale, se nasc vinuri care iau medalii de aur la marile concursuri mondiale. Se nasc soiuri unice, o carte de vizită cu care ne putem afișa pe orice scenă a lumii.

Am stat multe luni de zile în Portugalia, o țară a multor valențe, o țară ca o rudă adoptivă, care mereu te primește înapoi. Nu în ultimul rând, o țară a vinurilor bune. Dar n-am băut, în acele călătorii culturale și culinare, niciun vin care să se compare cu Marama de la Domeniul Coroanei, cu acea Maramă din struguri tămâioși. Nici n-am citit pe nicăieri prin lume poezii care să-mi șteargă din minte repetabile poveri. Poate că și Domeniul Coroanei e tot poezie.

Mă uit pe harta țării mele și văd Segarcea mare, tot mai mare. Mă uit pe harta vieții mele și văd Segarcea aprinsă, tot mai aprinsă. Și îndrăznesc să spun: mergeți la crame, mergeți prin sate, mergeți prin biografiile acelora care și astăzi ne inspiră! Mulțumim, doamnă Cornelia, pentru că ați salvat, prin dăruire și atât de multă pasiune, inima Segarcei! Mulțumesc și la mulți ani, domnule Mihai! Ați câștigat pariul de acum douăzeci și ceva de ani! Și i-ați rămas cel mai bun prieten.

Citește și:

Oameni care mor de două ori

Dezordinea din viața celor ordonați

De ce mor oamenii tineri?

Inimi care pot fi frânte

”Învierea nu e pentru noi”

Paște pe datorie